Articol revista # 121

 

Editorial: Mari proiecte publice. Și unul mic, dar mai cum trebuie

 

Text: Ștefan Ghenciulescu

Recunosc că au început să mă enerveze din ce în ce mai tare noile operații publice de arhitectură din România. De exemplu, proiectul de la Alba Iulia, de protejare a ruinelor romane printr-o coșmelie sinistră, cu acoperiș în formă de carte deschisă. Da, la Alba Iulia. Arhitectură de mâna a șaptea, dar, evident, corespunzând așteptărilor Primăriei. Acest proiect iese în față prin caraghioslâcul său, însă, de fapt, exprimă un proces care, iată, continuă, în ciuda crizei: mari proiecte publice făcute fără concurs, fără consultare publică, fără măcar o dezbatere despre program, despre legătura cu orașul; intenții bune și șanse ratate.

intercontinental_IGP3988

Așa e, îmi pare rău să o spun, proiectul în curs de la Teatrul Național. Oricare om cu bun-simț ar fi preferat teatrul așa cum era înainte de remodelarea la ordinul lui Ceaușescu. Un proiect modern de bună calitate, ce nu ar fi trebuit masacrat. Însă toată treaba e istorie, iar clădirea a devenit alta. Dacă tot te apuci şi faci ceva azi la clădire (sunt de acord că modernizarea era necesară și nu regret deloc fațada ceaușistă), trebuie neapărat să zbori mii de metri pătrați de spații culturale, în favoarea unei reconstruiri ambigue a unei imagini dispărute de zeci de ani? Galeria ¾ și Centrul Național al dansului nu sunt decât câteva dintre victime.

intercontinental_K5_5111

Și Biblioteca Națională e un hibrid – nici confruntare curajoasă cu arhitectura totalitară, nici refacere soft; o clădire cu alură de centru comercial și a cărei relație cu Dâmbovița se consumă prin intermediul unui parter tehnic. Între timp, în zonă se construiește și Opereta, o clădire nouă de această dată; poate vom vorbi mai încolo despre acest proiect, ca și despre modul în care, datorită noului primar, mașinile recuceresc centrul Timișoarei –după o luptă grea cu oamenii și copacii de acolo.

Bun. Cum suntem cu toții sătui de plânsete neputincioase, ar trebui să vorbim și despre locuri unde se mai mișcă ceva. Pentru mine, a fost reconfortantă Bienala de Arhitectură Transilvania și modul cum s-au promovat acolo acțiunile bune asupra orașului. A luat premiu la spații publice o operație despre care am mai scris și noi și la care revenim în acest număr: începutul de amenajare a Canalului Morii la Reghin, un proiect care a început cu visuri de tineri arhitecți și care a luat naștere printr-un parteneriat fericit cu o administrație mai deschisă și mai curajoasă.

Sari la conținut