Hota Smart Eco

Fotografii de Epoca – Hala Matache

În mod bizar, acest articol bucurestean începe în Târgu Ocna. Orasel în care s-a nascut tatal meu, si unde am petrecut câteva minunate vacante, în copilarie si comunism, cu genialul meu var Liviu David, care avea sa devina un faimos copywriter în capitalism. În albumul familiei ne regasim într-o fotografie alb-negru în fata unor ruine, înconjurati de adulti mohorâti: peste casa bunicilor trecuse o cale ferata. Demolarile erau doar libatiile unui viitor luminos, colectiv, cu majuscula, generos compensate cu un spatiu la bloc, cu chirie.

Dupa un sfert de veac si mai bine, „viitorul“ avea sa ma ajunga din urma, majuscula lui ca o coada de dinozaur – Diametrala Uranus – culcând la pamânt alta casa, din Bucuresti, unde petrecusem niste ani fericiti, cu chirie, pe strada Berzei, nu departe de locul în care Eminescu împartise un acoperis cu Veronica Micle, prin 1881. Între cele doua minunate repere (uf, atât de subiective) era Hala Matache, pe care mi-e atât de greu sa o stiu mutata pe veci în fotografii, dupa recenta sa amputare. În fiecare dimineata sunt nevoit sa vad acel crater, din balconul noii locuinte în care stau cu chirie – pentru ca ite bizare au facut sa revin iar si iar în cartierul acesta, fara sa-l caut, asa cum anul trecut am ajuns în duba jandarmeriei pentru participarea la un protest neautorizat care …n-a avut loc. Aflasem de pe Facebook ca o mâna de oameni intentionau sa faca, simbolic, un lant uman în jurul Halei Matache, si coborâsem  la ei. N-am facut prea multi pasi, caci m-a oprit un lant, mult mai larg, de jandarmi care ne legitimau si ne invitau sa ocolim zona; o parte ne-am trezit izolati, apoi saltati (unii chiar aruncati) în duba si sanctionati contraventional pentru fapte care ar fi putut avea loc, daca n-ar fi fost astfel întrerupte. N-am sa uit lesne înspaimântatoarea expresie a jandarmului care, în bezna mintii si-a dubei, adapostit de afurisitele de camere de filmat, mi-a descris cu câta placere m-ar juca în picioare. Probabil e primul caz din istoria democratiei când aparatul de stat sanctiona o presupusa intentie, o „precrima“, ca în povestea SF a lui Philip K. Dick, Minority Report. Da, viitorul ne-a ajuns din urma, nu mai are rabdare.

Pe multi dintre colegii de duba îi cunosteam deja, de un an, de când documentasem (bizare ite, v-am spus) proiectul „Regenerare urbana – Axa Buzesti-Uranus”, pentru evenimentul Activari Urbane, în cadrul festivalului Zeppelin. Concluzionasem atunci, cu optimism rezervat: „un compromis rezonabil, asa-numitul acord Pacea de la Hala Matache:  pe lânga pastrarea Halei Matache pe actualul amplasament, s-a obtinut angajamentul Primariei pentru regenerarea urbana integrata a cartierului, o premiera pe care multi au considerat-o istorica: ar fi prima oara când s-ar aplica si în România principiile unei astfel de de interventii, prin care o zona defavorizata e transformata, dupa studii temeinice, într-una cu standarde înalte de locuire, un posibil model pentru alte orase din tara. Totusi, pâna în octombrie Primaria înca nu demarase procesul efectiv de regenerare urbana integrata a cartierului Matache.“ Fix peste un an,  subita (in)dispozitie a Primariei avea sa ne-arunce pe toti în duba. Iar amputarea Halei în nefiresc de gerosul fine al lunii martie – chiar dupa ce edilii organizasera o „dezbatere“ despre viitorul ei –  ne-a transformat pe toti în simple fotografii. Vae victis.

Articol publicat in revista Zeppelin #113 / aprilie 2013.

1