Dyson Airblade

Editorial #116: Participationism avant la lettre: privind înapoi la experienta trecutului

Participationismul este un construct istoriografic inspirat de antropologie si teoriile sociale ale mijlocului anilor ‘60. Cu vreo douazeci de ani înainte de teoretizare, prin 1945, Hassan Fathy testa „participationismul”  în cadrul proiectului Noua Gourna, din Luxor, în Egipt. Situatia era inedita: Departamentul Egiptean al Antichitatilor stramuta populatia locala din zona periclitata cu ruine antice, încercând sa-i reintegreze pe locuitori  în circuitul turistic sustenabil prin activitatile artizanale pe care acestia le puteau desfasura.

Ca sa imagineze un fragment nou de localitate, Fathy s-a bizuit pe imaginile atemporale ale arhitecturii locale din pamânt si chirpici, adica pe o tehnologie considerata „primitiva” de localnicii care îsi doreau de fapt un mediu construit „modern” cu materialele noi, disponibile atunci pe piata egipteana. Arhitectul a încercat sa-i faca pe locuitori sa-si redescopere si sa-si reinterpreteze firesc traditiile constructive si tipologiile existente. Triada „proprietar–arhitect–mestesugar” constituia coloana vertebrala a demersului sau social, iar din punct de vedere spatial, camera/celula spatiala a spatiului-structura articula întreg tesutul construit.

Mai mult, el a încercat sa raspunda firesc unor conditii culturale si de mediu specifice, punând caracterul locului înaintea tehnologiilor noi la-ndemâna. A proiectat un fragment de oras pe principii ecologice, pe baza unor tipologii locale, precum curtile cu fântâni publice în jurul carora se grupeaza locuirea-covor, densa si joasa, cu volumetrii rectangulare, arce si bolti de acoperire. Fathy a împins acest proces la un nivel pe care astazi îl consideram „participationist”, printr-o serie de improvizatii menite sa trezeasca sensibilitatea „amortita” a locuitorilor cu privire la istorie. A facut case-model, la scara 1:1, pentru a  demonstra calitatile civice ale demersului sau.

Cu toate acestea, nu i-a putut tine pe locatari la distanta de modernitate: casele au fost transformate iremediabil de ocupanti, iar spatiul public alterat cu extinderi private din materialele straine, criticate de arhitect. A fost un dublu esec: pamântul, ca material ieftin si ecologic de constructie, nu s-a desprins de imaginea saraciei percepute la nivel simbolic de catre locuitori, în ciuda performantei arhitecturale a lui Fathy, iar aspectul participationist avant la lettre nu a functionat în sens cultural. Participationistii de azi ne-ar fi confirmat ca locuitorii aveau dreptate, nu arhitectul care impunea o imagine idealizata a trecutului, desi onesta în raport cu tehnica constructiva si caracterul locului.

Esecul lui Fathy, dar si viziunea lui de natura etica rezoneaza peste decenii. Orice teorie participationista de acum se confrunta, de fapt, cu acelasi set de probleme fundamentale, legate de masura morala în care un arhitect poate interveni într-o comunitate pentru a o transforma, de gradul de noutate pe care locul îl poate asimila si mai ales de rolul interpretarii istoriografice în asemenea cazuri.

 

* Publicat in Zeppelin no. 116 / iulie-august 2013

1